Stai și te uiți ca prostu', mut de uimire și de încântare să observi câtă răbdare poate avea un bebeluș. Este ceva extraordinar să observi cu cât calm studiază o bucată de hârtie mototolită... propriile mâini... sau o jucărie...
Nu știu dacă mi se pare doar mie, dar au toată răbdarea din lume să studieze cele mai neînsemnate detalii, să învețe și cel mai mărunt lucru.
Mă gândesc că probabil am fost și eu cândva așa și nu-mi vine să cred. Nu-mi vine să cred cum pierdem pe drum atât de multe din lucrurile bune... Căci, cu siguranță, acesta este unul dintre ele. Devenim din ce în ce mai grăbiți pe măsură ce creștem, în fuga noastră de la un obiectiv către altul, încât uităm să mai trăim, uităm să ne mai bucurăm de simplitatea clipei, uităm însemnătatea detaliului, uităm că e mai importantă călătoria și nu destinația
E trist.
Ar trebui sa ne luăm drept învățător un bebeluș să ne învețe din nou să trăim. Căci ei trăiesc aici și acum fără să le fi spus nici un guru sau vreun filosof.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu